Cite vieti sa fi trecut de atunci?!
Eram o copila nelinistita, macinata de obsedantele intrebari: “Cine sunt?” “De unde vin? “Unde ma duc?” Abia iesisem din gaoace, cu puful inca umed, si-am indraznit sa ma masor cu viata!
Fara sa stiu nimic despre ea, la 23 de ani, am inceput sa o infrunt sfidator, inarmata doar cu inconstienta tineretii: intii m-am casatorit – fara sa stiu ce inseamna o casnicie, si ca sa fie pacatul complet, si el avea despre viata tot atita habar cit si mine; apoi mi-am abandonat radacinile, le-am ignorat seva, le-am hulit intelepciunea si am plecat sa studiez si sa locuiesc intr-o tara despre care nu stiam mai nimic: nici limba, nici traditii, nici cultura… Abia tirziu am inteles ca radacinile mi-au ramas acasa si ca vaietul amputarii lor dureroase ma va ajunge mereu din urma, ma va gasi oriunde m-as afla.
Viata mi-a aratat ca ea ma guverneaza pe mine, cu existenta mea marunta, prea neinsemnata ca sa fie luata in serios. Cu usurinta cu care valul neiertator al marii infuriate imi demola castelele copilariei, mi-a sfarimat una cite una iluziile cladite pe castele de nisip, dindu-mi de inteles ca plamada din care incercam sa ma recladesc, zi dupa zi, era din lutul lui Manole… Iar eu nu-mi gasisem inca o Ana pe care, zidind-o, sa-mi fortific peretii sufletului.
Au trecut zece ani de atunci… Si intr-o zi am inteles ca am invatat sa construiesc temeinic si ca am crescut suficient de mare incit sa indraznesc sa ma masor cu viata! Am inteles ca frica si panica lui “Unde ma duc?” porneau din nestiinta mea de a raspunde la “Cine sunt?” si “De unde vin?”. Dar astazi stiu cine sunt si de unde vin, pentru ca am invatat sa iubesc, stiu pe cine iubesc si cine ma iubeste. Astazi posed in buzunarul de la piept o carte de vizita, scrisa cu sufletul si mintea deopotriva, in care fiecare cuvint ma reprezinta.
Si stiu sa lupt, sa mor si sa renasc din flacara ce m-a mistuit! Am invatat ca viata e o continua lupta, divizata in etape: mai intii luptam sa ne construim, sa crestem OAMENI, sa ne formam principiile, sa ne alegem valorile, sa raspundem intrebarilor: “cine sunt?” si “de unde vin?”.
Si cind am gasit raspunsurile, cind am ajuns sa stam neclintiti, bine infipti in propriile principii, decizii si judecati, incepem sa luptam pentru a ne pastra asa cum suntem, in pofida furtunilor vietii si a pietrelor aruncate asupra noastra ; sa ne pastram sufletele flexibile si neimpietrite, capabile sa vibreze la emotie si la frumos, sa rida si sa plinga! capabile sa se dilate oricind si sa primeasca mai mult frumos, mai multa lumina, mai multa viata!
Si doar indulgenta zimbetului ne va trada din cind in cind intelepciunea sufletului maturizat, care va sti sa separe griul de neghina, sa se hraneasca cu binele si frumosul si sa mearga mai departe… Atunci vom fi inteles ca nu putem lupta cu ignoranta si rezistenta celui ce n-a ajuns (inca) la punctul de a se intelege pe sine si de a intelge viata; nu le putem darui vazul celor ce nu vor sa vada, auzul – celor ce nu vor sa auda… Caci e nevoie sa ajungem fiecare la o anumita maturitate emotionala pentru a ne intelege rostul si viata. Iar asta nu are neaparat de-a face cu virsta biologica, ci cu experienta de viata – cel mai pretios dar, care, din pacate, nu se transfera, ci se invata doar pe propria piele – cu incercarile prin care trecem fiecare, cu modul in care invatam sa le depasim, sa iertam, sa ne iertam…
Si fiecare isi invata lectiile in propriul ritm, si nici n-avem cu totii aceleasi lectii de invatat, caci nu s-a stabilit inca o programa pentru materia numita Viata, care sa fie unanim acceptata si predata in scoli. Uneori crestem intr-o noapte, intr-un vis, mai mult decit intr-o viata intreaga; alteori o viata nu e de ajuns… Dar nu cred sa existe om care sa nu se izbeasca din cind in cind de zidurile nefericirii, cel putin pe plan sentimental, caci indragostirea nu tine cont de clasa sociala, cont bancar, culoarea pielii… Dragostea sfarimata e probabil lectia cea mai dura a tineretii (si nu numai), un razboi din care multi ies mutilati pe viata, purtind amputari sau cicatrici insemnate, si prea putini ies invingatori dupa prima batalie.
Astazi am inteles ca nu mai sunt un om sarac si nici nu voi mai fi vreodata! Chiar daca va mai trece mult timp pina ce voi auzi zornaitul galbenilor din visterie, in camara sufletului meu stau stivuite acum stocuri largi cu experienta de viata, si asta are sa imi tina de frig si de foame in cele mai aprige vremuri ! Si-am invatat sa-mi umplu sufletul de frumos! Si asta e adevarata mea bogatie, singura ce-mi foloseste, pe care nici o inflatie monetara nu mi-o va putea diminua vreodata.
Malina Teodorescu Balcesti
